O adevarată grădină a iubirii crește în inima bunicului…


Hristos a înviat!

Sper că sărbătorile ce tocmai se apropie de final au fost de bun augur pentru toată lumea; sper că ați avut liniște și mese îmbelșugate, bucurii și sănătate.

Nu ne-am mai „văzut” de mult timp aici pe blog, însă credeți-mă că am avut motive destul de bine întemeiate. Anul 2016 a fost un an dificil atât pentru mine cât și pentru familia mea…dificil din multe puncte de vedere și nu îmi este teamă să spun sau să recunosc asta. Poate că abia acum am simțit într-adevăr că pot scrie despre atât de multe lucruri grele petrecute în viața mea într-un timp atât de scurt aș putea spune.

În viața fiecărui om, precum bine știm cu toții, există momente cumplite cărora poate că nu știm cum să le facem față și cum să le ținem piept. Unii dintre voi cu siguranță au trecut prin multe momente grave sau foarte grave, alții până în prezent, poate că nu. Nici eu nu cunoșteam ce înseamnă cu adevărat problemele și suferința…în viața și în familia mea exista decât voie bună, armonie, pace, liniște, petreceri alături de cei dragi; până într-o bună zi în care ceva ne-a lovit ca un trăsnet și am aflat că bunicul meu (tataie, pentru că așa-i spuneam) este foarte bolnav. La nici două zile, când parcă nici nu reușisem să ne revenim din șoc, tata a avut un accident de mașină destul de grav care ne-a speriat al naibii de tare, dar din care slavă cerului și lui Dumnezeu a scăpat teafăr după aproximativ 2 săptămâni de spitalizare. Greul a continuat însă cu tataie…drumuri la spital, teste, analize peste analize însă totul în zadar, deoarece boala fusese descoperită prea târziu.

Azi se împlinesc 3 luni și o zi de când tataie ne veghează pe toți ai casei de sus de printre îngeri…mi-a fost și îmi este extrem de greu să scriu acest articol, însă am știut de la bun început că îmi voi dori să-l scriu pentru că aici, în acest jurnal al vieții mele, îmi doresc să păstrez amintiri dragi cu cei mai scumpi și prețioși oameni din viața mea; iar tataie al meu este unul dintre acești puțini oameni importanți pentru mine. Nu știu alții cum sunt…vorba lui Creangă, dar eu când mă gândesc la copilăria mea, îmi vin în minte bunicii; bunicii pentru că ei au vegheat o bună parte a copilăriei mele, ei m-au învățat multe și la ei îmi petreceam aproape toate vacanțele de vară.

Tataie al meu, a fost cel care a crezut în mine și care m-a învățat să merg pe bicicletă deși știu că i-a luat aproape o zi întreagă. Îmi doream enorm să învăț să pedalez și pentru mine ăsta n-a fost puțin lucru. Tataie al meu era un om bun la suflet, omul care ajuta pe toată lumea ori de câte ori cineva avea nevoie. Tataie al meu nu îmi spunea niciodată că nu se poate ori de câte ori voiam ceva sau aveam nevoie de ceva. Cu tataie al meu m-am sfătuit de foarte multe ori, chiar dacă era tataie și chiar dacă mulți îl știau mai în vârstă. El era tot timpul la curent cu toate, îi plăcea să afle lucruri noi, să cunoască și să știe de toate. El s-a adaptat până și vremurilor noastre. Ne uitam împreună la filmulețe pe tabletă sau urmăream facebook-ul și comentam împreună tot ce vedeam. Era un om vesel, îi plăcea viața și o trăia din plin…îi plăcea să se distreze și să se simtă bine alături de copii și de nepoți. Ambițios tare din fire, uneori se impunea și tot timpul el era cel căruia trebuia să-i dăm mereu dreptate; un om puternic, bine făcut, omul bun la toate aș putea spune. Nu se dădea niciodată la o parte de la orice l-ai fi pus să facă. Era curios tot timpul și îi plăcea să facă și să desfacă o mulțime de lucruri migăloase.

Tataie al meu a lucrat ca naș de tren și n-aș avea cum să uit vreodată drumurile cu trenul de la Mangalia la Grădinari de Olt și retur, împreună cu el. Totul era super distractiv, îmi plăcea mereu să spun că eu sunt fata lui Pătrașcu și eu merg gratis cu trenul oriunde vreau eu. Povesteam și râdeam împreună tot drumul. Ne scoteam pachețelul cu mâncare pregătit de mamaie, întindeam ziarul în compartiment și mâncam împreună ouă fierte și copănele prăjite. Doamne, Doamne ce amintiri…tot tataie al meu mi-a făcut primul leagăn în curte, leagănul pe care mi-l doream atât de mult. Nici nu mai contează că imediat m-am zbenguit atât de tare în el încât am căzut direct în cap. El îmi îngrijea și juliturile din genunchi atunci cand cădeam cu bicicleta, mă spăla cu apă călduță și îmi punea pastilă pisată, apoi mă pansa. Tataie al meu era cel mai bun om pentru mine și sunt absolut convinsă că și pentru cei din jur. Muncea mult, foarte mult chiar și după ce ieșise la pensie și făcea pe dracu-n 4 ca să-și ajute tot timpul copiii. A fost un om harnic și foarte muncitor, un om apreciat și respectat de toată lumea.

18009035_1681828385167764_926665202_n

Amintirile alături de tataie al meu sunt nenumărate, dar am să mă opresc aici pentru că mie nu îmi place să spun că el nu mai este, ba din contră, eu îl simt alături de mine la orice pas. Îmi place să mi-l amintesc exact așa cum era tot timpul…vesel, cu zâmbetul de buze tot timpul, grijuliu cu noi toți și pregătit în orice moment să ne ofere tot sprijinul și ajutorul lui; omul căruia i-a păsat de copii și de nepoți și care a știut să arate acest lucru tot timpul! Poate că nu am știut să îți mulțumesc pentru toate astea tataie, dar tu sigur m-ai iertat. Îți mulțumesc acum pentru toată dragostea pe care mi-ai purtat-o și pentru toată grija pe care mi-ai oferit-o. Știu că și acum mi le oferi tot timpul de acolo de sus și că mă sprijini ori de câte ori mai „cad” sau mă „împiedic”.

Nu te voi uita niciodată tataie bun și scump! Dumnezeu să te odihnească în pace și să ne fii alături la orice pas la fel ca și până acum! Te iubesc cu toată inima în care te voi purta și te voi pomeni toată viața!

Mări, mami și poate mamaie…știu că veți plânge din nou când veți citi asta și îmi pare rău…vă rog să mă iertați!

Pe curând!